Va scriu din Paradis (un camp cu maci)
L-am
cunoscut pe R. chiar în momentul în care viața mea luase o turnură
neașteptată. Aș greși să zic că a facut parte din această
schimbare, întrucât întâlnirea s-a produs imediat după, însă
aș fi ipocrită să nu recunosc că tot el a dezlănțuit o serie de
evenimente ce mi-au schimbat și mai mult viața. Aveam 16 ani când
doctorul mi-a dat diagnosticul cu recomandarea unei internări
urgente în spital. Am primit vestea relativ calm, mai ales că
informația a trecut mai întâi prin părinții mei și, în
momentul în care a ajuns la mine, până și o acnee ar fi părut
mai gravă decât boala pe care o aveam. Cu toate acestea, a urmat
internarea în spital și inevitabila schimbare de rutină, cea pe
care o uram cel mai mult. Mă consideram scriitoare și mi se părea
deranjant că nu mai aveam un mediu propice în care să-mi dezvolt
inspirația, iar spitalul nu era chiar un loc chic.
Cu
toate acestea, prima vizită la spital a părut mai puțin amară
decât mă așteptasem, întrucat îl cunoscusem pe el. Îmi amintesc
și acum. Totul când era vorba de spital te ducea cu gândul la
așteptare. Așteptare, o așteptare continuă. Eram așezată pe o
banca în sala de așteptare a doctorului H. și scriam într-un
jurnal unul dintre zecile de romane începute și neterminate. Din
fericire, aveam timp întrucat ai mei erau plecați la bufet, iar eu
rămasesem să aștept. Îl observasem de când s-a rezemat pe
dozatorul de cafea. Cu coada ochiului, mi se părea că mă privește
insistent, dar am renunțat la idee și mi-am continuat firul
gândurilor. Totuși, după câteva minute, simt cum banca se zguduie
și tremură sub greutatea noului venit. Întorc privirea enervată
și întâlnesc cea mai frumoasă pereche de ochi pe care o văzusem
vreodată. M-am trezit că îi zâmbesc senină acelui chip masculin,
cu maxilare proeminente parcă sculptate în gheață, cu ochii
albaștri ca o mare învolburată și două mici gropițe în obraji.
Știu că întâlnirea s-a produs doar în câteva secunde, însă în
mintea mea trecuseră ani și deja îmi imaginam un viitor cu
străinul acela frumos. În mintea mea, alergam
pe o pajiște cu maci de o culoare minunată, sângerie. Macii erau
florile mele preferate. El mă urmărea pe câmp, încercând să mă
prindă. Era un joc atât de copilăresc. Eu cu greu îmi dezlegam
picioarele din rochia în care eram îmbrăcată. Era rochia mea de
bal, pentru că tocmai fugisem de la balul liceului, așa că acum mă
deranjau corsetul mulat, decolteul rotund mult prea adânc și apoi
fusta amplă care curgea de la șolduri până la pământ. Cu toate
acestea alergam mâncând pământul, știind că atunci când ma va
prinde el mă va săruta mai pătimaș decât ar fi facut-o dacă
m-ar fi prins imediat. Mai tarziu, acest vis avea să aibă o
relevanță, încât îmi apărea în fiecare noapte și, la un
moment dat, chiar devenea înfricoșător. Mă dezlipsesc totuși de
meta-realitatea mea și fac cunoștință cu R. Oh, R., care îmi
schimbă viața pentru totdeauna.
Am
aflat mai tarziu că R. suferea de aceeași boala, numai că, în
cazul lui, era mult mai gravă. El însă nu recunoștea că îl
afecta cu ceva, susținând că e mai sănătos decât un armăsar.
Se trăda singur, totuși, în momentele în care inchidea brusc
ochii, încercând să mascheze o durere acută, de nedescris. O
durere de care mă temeam mai mult decât de diavol. Boala începuse
să-și pună pecetea pe mine, cel puțin din punct de vedere psihic.
Nu aveam încă niciun simptom dar eram nevoită să urmez diverse
tratamente. Diferența dintre mine și R. era că el se prefăcea
sănătos deși era în dureri groaznice, în timp ce eu, care nu
simțeam nimic, eram mutilată de frică și parcă așteptam în
orice moment să simt dureri chinuitoare. Într-una din serile în
care niciunul nu avea somn, obișnuiam să ne ascundem în grădina
spitalului și să vorbim aiureli. Aici, R. mi-a explicat diferența
dintre diagnosticul obiectiv, cel care este dat de doctor, împreună
cu regretele lui și „promisiunea” că va face tot ce îi stă în
puteri, dar că, totuși, nu mai poate fi făcut nimic pentru tine,
și diagnosticul subiectiv, cel pe care îl primești tu, pe care îl
treci prin filtrul gândirii tale, îl bați cap în cap cu toate
planurile tale de viitor, toate visele, idealurile și dorințele pe
care le avusesei până atunci și care acum... erau ca niște petale
firave în vânt. R. era boem, intelectual, și mi-am dat curând
seama că suntem suflete pereche.
Ah,
primul nostru sărut. Majoritatea întâlnirilor noastre aveau loc
noaptea, întrucât ziua nu puteam fi romantici cu tot felul de fire
băgate în noi (sau paie, cum ar fi spus R.). Bineînțeles, nu eram
romantici oricum, întrucât vorbeam despre politică sau tot felul
de alte bazaconii. El era foarte pasionat de filozofia politică și
mă obligase să citesc diverse cărți scrise de autori care pentru
mine erau necunoscuți, de genul Hobbes sau Locke, care explicau cum
se formase societatea și de ce. Eu il obligam să citească Tolstoi,
întrucat mi se părea pueril să privești moartea cu atâta
ușurință. Mă gândeam că Ivan Ilici i-ar fi băgat mințile în
cap, dacă l-ar fi văzut. Când mi-a zis că i s-a părut a fi o
mare porcărie, l-am alergat pe coridoare încercând să-i dau cu
cartea în cap. Cum îndrăznea! Ilici eram eu.. eu..EU! Eu simțeam
că mă metamorfozez sub pasiunea lui R. Îl alergam pe coridor iar o
asistentă striga dupa mine. „Hei! Oprește-te! Nu ai voie să
alergi pe aici!”. Chiar atunci, R., pe care îl pierdusem o secundă
din priviri, mă trase dupa un colț, mă izbi de perete și mă
sărută mai pătimas decât fusesem vreodată sărutată. Îngeri
cântau în jurul meu și eram mai fericită decat lăsam să se
vadă.
Visul
cu macii revenise, numai că acum avea și o continuare
tragico-amuzantă. „Aș vrea să fim împreună pentru totdeauna”,
îmi spuse el, iar eu i-am răspuns la fel. „Atunci hai să fim,
hai să fim una și aceeași persoană” continuă el. „ Ce
prostii spui” râd eu și îl îmbrățișez, „Suntem deja, mi-aș
da viața pentru tine fără să clipesc” . „ Chiar așa ? “
surâse și el. Își desfăcu borseta pe care o ținea la brâu și
scoase un mic pocal și o sticluță și mai mică ce conținea un
lichid de un roșu intens și cald. “Atunci bea asta”. Îl întreb
ce era iar el răspunse ca era un pact. Un pact că niciodată nu ne
vom despărți. Eu iau pocalul binevoitoare, îmi torn jumătate din
lichid și îl dau pe gât. Nu pot vedea decât că și el a facut
același lucru. Visul
se termină subit și, încercând să-mi dau seama la ce se poate
referi, îi povestesc lui . Bineînțeles, acesta râde de mine,
spunând că probabil încercam să ne sinucidem, ca Romeo și
Julieta. Îl mustrez din nou fiindcă ia moartea în ras. Băiatul
ăsta chiar nu are pic de respect pentru ceva atât de sacru.
A
trecut un an de când eram internată, iar ai mei veneau în vizită
din ce în ce mai rar, obosiți de atâtea drumuri și, probabil,
dorindu-și acum să fi avut o cu totul altă fiică. Cu toate
acestea, R. a organizat o cină romantică la cantina spitalului
pentru a sărbători minunata vârsta de 17 ani. Deși înaintam în
vârstă și numărul tratamentelor creșteau, boala nu voia sub
niciun chip să se retragă, astfel că ajunsesem să slabesc foarte
mult, să fiu foarte palidă și să apară durerile de care mă
temusem atât. Eram împietrită de frică, fiecare moment în care
nu eram cu R., să ma liniștească, era în totalitate dominat de
frică, o teamă rece, alambicată, căreia nu-i dădeam de cap. De
aici, întâlnirile noastre erau pur și simplu inefabile. Ne
transformasem atingerile în ritualuri mistice, în cuvinte rostite
cu dublu înțeles, iar fiecare cuvânt nespus îl găseam unul în
ochii celuilalt. Mi-a spus că mă iubește printr-o scrisoare, o
foaie ce fusese ruptă în zeci de bucățele, ce trebuia să fie
lipită înapoi pentru a putea fi citită. Atunci am plâns pentru
prima oară sincer. Pentru că eram o copilă, o tânără, o
adolescentă, și pentru că simțeam că nu merit tipul ăsta de
iubire. Universul are un scop ciudat pentru fiecare dintre noi,
lipsit de motivație și suport, dar încărcat de o ambiție oarba
precum gloanțele unui asasin de doi bani. Uneori scopul e atât de
fix încât crezi că vei fi orbit de lumini prea puternice pentru
ochiul uman, alteori zace bolnav, transparent, mereu în spatele
nostru, dar încă puternic pentru a ne determina să ne vărsăm
propriul sânge doar pentru a-l atinge. Dar ce se întâmplă dacă
scopul este mai mare decât însăși ambiția? Evident, omul, o
furnică a universului, pierde un lucru despre care nu se știa că
îl avea încă de la naștere, inima. Am căutat cu disperare
rămășițe ale unei vieți ascunse, ale unor animale deștepte care
ne controlează, urmele pașilor cuplurilor îndrăgostite ce treceau
adesea pe strada mea, vreun fruct căzut din pomul de sub geam,
cărțile colorate ce-mi hrăneau romantismul în serile ploioase,
biletele de amor, îl căutasem pe el. Tot ce găsisem până acum
fuseseră aparate performante, oameni ursuzi, carți compuse din
ecrane luminoase, bilete scrise pe niște pietre foarte bine șlefuite
care acționau după bunul tău plac. Apoi am realizat. Simțeam că
nu merit să mă iubească. În același timp simțeam că nu merit
această boală. El, într-un acces de nebunie a divinității,
apăruse ca o compensație pentru toate suferințele ce vor urma. Un
mod prin care eu să trec mai ușor prin boală, un mod în care
moartea sa nu mai pară atât de teribilă.
Cu
toate acestea, urmatoarele câteva luni au dovedit că nu divinitatea
mi l-a trimis pentru a-și cere iertare pentru boala cu care mă
copleșise, ci pur și simplu aparuse. Un nou tratament apăruse, un
tratament urmat de o operație minune care promitea vindecarea
completă și o viața normală. Simțeam că e o nouă șansă. Nu
doar pentru mine, dar și pentru el. R. devenise foarte slăbit și
nu se mai putea ridica din pat. Adio plimbări în grădina, adio
alergat pe coridoare. Cu toate acestea, încă mai împărțeam
pasiunea pentru citit, așa că micul nostru club de carte se mutase
acum în camera lui. Nu mă deranja absolut deloc, dar mă
înspăimânta să-l văd atât de palid și bolnăvicios. Singurii
care nu se schimbaseră pe fața lui erau ochii. Aceiași ochi
albaștri, frumoși, expresivi. Am ezitat să mă descriu în această
pagină de jurnal întrucât chipul meu searbăd nu se potrivește
deloc cu frumusețea imperială a lui R. Ei bine, el nu era deloc de
acord cu această nouă operație. Zicea că îi va adânci durerile,
că îi va scurta viața și așa destul de scurtă, și că el s-a
împăcat cu moartea, nu vrea să mai trăiască pentru că nu mai
are rost. Odată ce mă întâlnise pe mine, nu mai exista nimic
necunoscut pentru R., sau cel puțin asta spunea el. Mă simțeam
flatată, dar simțeam cum intru ușor în depresie. Era imposibil
să-l conving să facă această operație.
Lacrimile
l-au convins pe R. să accepte noul tratament. I-am plâns trei ore
în fața ușii, implorându-l în fel și chip să se razgandească.
Am apelat la șiretlicuri, la amenințări, la glume, la promisiuni,
la argumente demne de însuși Aristotel și, într-un final, am
reușit. Programaserăm amândoi operația peste o saptamână.
***
Ultima
amintire pe care o mai am cu noi este momentul în care ne-am luat la
revedere, chiar înainte de a intra în operație. Îi lăcrimau
ochii deși știam că e un om puternic. Frica de moarte nu mai
exista pentru noi. Cea mai mare curiozitate era cum ar fi fost viața
noastră normală. Plimbări în parc, ieșiri la cinema ori la
înghețată. Ar fi fost mult prea monoton.
In
alta ordine de idei..
S-a
dus.
Alexandra
s-a dus.
Sunt
Robert, am 19 ani si am găsit jurnalul ei la doar câteva zile de la
acea întâmplare. Acum realizez că această ființă mi-a marcat
viața, cum nu reușise nimeni până acum. Tot ce știu e că, deși
ea nu mai există, pentru mine va exista mereu.
Comments