De ce iubesc copiii?

                 Cineva mi-a spus odata ca o sa fiu o profesoara rea din cauza sinceritatii mele brutale. Acel cineva nu m-a vazut in actiune. Pornesc spre aceasta cariera cu speranta ca ei, copiii, vor fi cei care ma invata pe mine. Nu eu pe ei. Pentru ca in momentul in care sunt in preajma lor mi se lumineaza intreaga zi. Probabil si pentru ca sunt un copil in corp de adult. Naivitatea lor combinata cu dorinta apriga de a invata te face sa vrei mai mult. Sa inveti pentru tine, sa inveti pentru ei, sa le poti indeplini dorintele si, intr-un final, sa ii eliberezi de sub invataturile tale si sa isi antreneze aripile dupa bunul plac.
                Copilul va intelege sinceritatea brutala pentru ca acesta mereu cauta raspunsuri. Nu se multumeste cu "fiindca asa zic eu" sau "asa trebuie". Iar raspunsurile pe care i le oferi il vor ajuta sa nu devina un adult trist si plictisit care munceste mecanic, fara sa inteleaga care ii este scopul sau macar sa se mai intrebe daca exista vreun scop.
                Prima lectie predata la scoala m-a socat si m-a amuzat teribil. Intrasem cu o frica neobisnuita si curioasa de felul in care elevii vor reactiona in fata unei straine desi, avand o oarecare experienta cu predatul in particular, ar fi trebuit sa fiu mai relaxata. Neajutorata, mi-am inceput lectia, Caprioara de Emil Garleanu. Scriam stangace la tabla(e un lucru mare sa poti scrie vizibil si lizibil pe tabla) si pun o intrebare. Nimic. Mai intreb o data, cu fata la tabla si spatele la ei. Din nou, nimic. Ma intorc si vad ca trei sferturi din elevi erau cu mana ridicata. Aproape ca imi venea sa rad. Deci asa merge treaba.
               M-am intrebat, oare e bine? E bine ca sunt invatati sa fie asa rigizi de mici? Sa ceara voie, sa ridice mana de parca profesorul ar fi stapanul si ei niste sclavi.
              E trist.
E trist pentru ca sunt niste fiinte atat de frumoase, amuzante si creative.