5.01.2009

Vantul imi flutura parul intr-un mod care ar fi aproape amuzant daca …. nu era atat de frig . Un frig molipsitor si dureros ca o boala incurabila. Te roade repede si sigur .. te amorteste.. ca intr-un final sa nu mai simti nimic. Privesc drept inainte. Nici macar nu-mi dau seama daca mai inaintez…desi picioarele ma dor foarte tare. Parca as fi mers kilometri intregi si totusi drumul nu se mai termina. E ciudat.. dar nu imi pasa. Odata mi-ar fi pasat. Odata m-as fi ingrijorat ca m-am pierdut. Dar acum simt ca am o destinatie in minte si ca sa ajung la ea va trebui sa sar munti , sa parcurg oceane si sute de km de sine de tren. Dar , sincer , nu ma deranjeaza. Numai asa voi putea trece peste o asemenea tristete . e coplesitoare. E groaznica. Si mai ales , e prima oara cand accept ca o simt . Si asta poate fi un lucru bun. Am renuntat la leaganul pe care mi-l impodobea mama cu flori. Am renuntat la prajiturica si ceaiul de la pranz. Am renuntat la orele in sir de vorbit cu prietenele. Am renuntat sa mai fac tot ce ma facea fericita pentru cateva momente , pentru a fi fericita pentru o viata. Ma opresc un moment. Dar .. de ce nu sunt fericita , atunci? Zambesc , apoi , in sinea mea. E evident. Trebuie sa fac un sacrificiu pentru asta. Sacrificiul suprem. Si nu e atat de usor. Dar .. stai ! Nu a fost un sacrificiu faptul ca l-am iubit mai presus de orice? Ca l-am iertat cand mi-a gresit , ca l-am sustin in tot ce si-a propus , ca am inchis ochii atunci cand era nevoie , ca l-am ascultat , ca am fost sincera cu el ? Si mai ales.. ca am renuntat la prajiturica de la pranz .. pentru el ?