un strop de apus (1)

Statiunea vuia de harmalaie, vanzatori ambulanti, hamsii, porumb copt si oameni umbland desculti pe strazile infierbantate. Daca te asezai chiar la intersectia celor doua strazi principale puteai auzi un amalgam de sunete care se imbinau cu ecoul marii. Marea se lovea usor de stanci, ameninta cu valuri inspumate si apoi se retragea sub cantecul pescarusilor. Si daca privesti in departare, dar sa privesti cu atentie, aproape ca poti vedea capatul lumii, acolo unde marea se imbratiseaza cu cerul, si soarele, obosit acum, intra in jocul lor, se ia de mana cu marea si porneste intr-o calatorie spre centrul pamantului. Ciocnirea dintre soare si mare e exploziva si cerul se crapa in milioane de vitralii colorate. Miroase a peste, a alge si a piele sarata, un miros aproape senzual, erotic, care se revarsa pe intregul orasel.  Cativa baieti stau pe trotuar, fiecare cu o sticla de bere in mana si rad zgomotos. Nu au tricou pe ei, doar cate un colier din scoici lipit de pielea bronzata. In boxe se aude o melodie raggae, uneori tare, cu un bas care iti scoate inima din piept, alteori se pierde odata cu sunetul valurilor.
Statiunea vuia de harmalaie, dar undeva la marginea plajei ea statea rezemata de un mic gardulet facut din rachita si inspira. Avea in mana o sticla de apa pe care o tinea strans, iar pielea mult prea alba tremura usor sub ultimele raze de soare combinate cu adierea marii. Inspira aerul, apa, nisipul, algele, mirosul de hamsii si porumb copt si aproape ca simtea mirosul de ars al strazii. Isi ingropase unghiile proaspat vopsite de la picioare in nisipul semi-ud si avea o scoica alba pe degetul mare de la picior. Ii placea privelistea asta, si pentru cateva clipe ramasese cu ochii blocati pe scoica aceea. Scoica aceea care odata continea viata si care acum completa tot acest tablou dumnezeiesc. Deasupra buclelor ei incalcite cerul se incapatana sa se coloreze. Rosu, portocaliu, galben, albastru, mov, rosu portocaliu.. I se facu pielea de gaina. Ce ciudat ar fi sa afle ca toate culorile astea erau doar niste inventii ale mintii noastre mult prea plictisite. Asa cum am inventat becul si avionul si ciocolata... asa sa fi inventat si senzatia culorii. Era destul de tarziu, dar marea inca arunca algele la mal si devenea din ce in ce mai albastra si mai curata. Pe buzele arse de soare se citea dorinta aventurii, a pierderii complete a controlului. Era invincibila, desi fugise de niste decizii mai grele. Acum nu mai conta. Acum seducea vanturi si ape doar adiind din varf de pleoape si pielea-i sparta in culori mirosea a propolis si a salcam, a sare si a suc de mere.
Intr-una dintre terasele asezate cu fata spre mare, dar pe un caldaram bine pozitionat, astfel incat puteai vedea deasupra umbrelelor de pe plaja, statea el. Cu parul saten si ochii intredeschisi, isi ducea in mod repetat si schematic o tigara cu filtru portocaliu la gura. Fuma, fuma si fuma incontinuu, de parca lumea se sfarsea azi si asta era ultima lui dorinta. In el se zbatea o tinerete frumoasa, dar trista, caci pasii lui pareau mereu sa ramana in spate. Si cu fiecare rotocol de fum, uitandu-se ciudat spre apus si privind acelasi spectacol coloristic al soarelui ciocnindu-se cu marea, parea din ce in ce mai trist. Zic parea, caci daca treceai pe langa el puteai fie sa nu il bagi in seama, fie sa spui ca e un oricare altul. Un alt suflet pe langa care treci fara sa iti pese, fara sa conteze, fara sa iti influenteze in vreun fel traiectoria vietii, deciziile, experientele si amintirile. Cu toate astea, in ochii lui intredeschisi puteai sa vezi o parte din mare. Exact marea aia care isi arunca algele la mal si devenea din ce in ce mai albastra si mai curata. Cativa prieteni il incojurara si acum trebuia sa se intoarca la realitate. Zambea, vorbea, radea si bea bere.
(.....)